„Lipsa de încredere în sine tratată cu NLP” e o idee cam absurdă.
Teoriile NLPiştilor pornesc de la nişte idei de bun simţ. Din pricina asta sună realist. Destul de realist ca să umfle o adevărată bulă NLP-istă între 1997 şi 2003, se vindeau cărţile lor ca pâinea caldă. Aceleaşi teorii se împiedică în două puncte de pe traseu: o dată când sunt aplicate la domenii cu care nu au nicio treabă şi a doua oară când tratează efectele, nu cauza.
Tony Robbins vorbea de acum 30 de ani de „ancore”: adică atunci cînd te simți lipsit de o resursă anume, te gîndești la un moment în care ai avut resursa aceea. Îți aduci aminte detalii care te ajută să te întorci în timp și de ajută să te simți ca atunci, sau le împrumuți de la o persoană pe care o admiri.
Dar a te ancora de un moment în care ai avut o resursă tratează efectul, faptul că te simţi lipsit de acea resursă acum. Nu te face să analizezi nimic, nu afli de ce eşti lipsit de ea în momentul de faţă, nu permite să anticipezi nimic. Nu poţi realiza că nu ai acea resursă fiindcă ea e nerealistă în momentul de faţă, nu fiindcă te-ar fi împiedicat cineva să o ai.
Nişte tipi care se ocupau cu tratarea toxicomanilor şi alcoolicilor cronici au spus aşa: dependenţa psihologică a unui adevărat narcoman nu se vindecă niciodată. Cel care s-a apucat de droguri a făcut-o fiindcă avea o suferinţă de care nu voia să pomenească, un lucru care îl rodea pe dinăuntru. Poate fi tratat de medici, cu psihoterapie, tratament de substituţie, poate trece testele psihologice, poate face o meserie. Un an, 2, 5, 10, chiar şi 20. După care, cândva, se întâmplă un incident: îşi pierde serviciul, îi moare cineva, pierde bani într-o afacere. Ceea ce îl rodea pe dinăuntru iese din nou la suprafaţă şi omul nostru se refugiază în ceea ce ştia el. Adică drogul său favorit. Care, cum era şi de aşteptat, nu îl face să îşi recapete nici locul de muncă, nici banii pierduţi, nici altceva. Fiindcă problema care trebuia rezolvată era în interior, nu în chestiuni de afaceri.
Like or Dislike: 
1 
0